Barbu Iulian, Toma Romeo, Epure Delia, Basme şi legende religioase pentru copii, Editura Tim, Reşiţa, 2007 Buzan Ion, Conservarea unor monumente istorice din judeţul Caraş-Severin, în Banatica, V, Editat de Muzeul de Istorie al Judeţului Caraş-Severin, Reşiţa, 1979 Ciorman Gheorghe, Istoria Vărădiei, (157 pagini dactilo), Timişoara, 1950 Cornean Nicolae, Monografia Eparhiei Caransebeşului, Caransebeş, 1940 Eliade Mircea, De la Zalmoxis la Genghis-Han, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1980
Grădinariu Emil, Stoia-Udrea Ion, Ghidul Banatului, Editura Oficiului de Turism al Judeţului Timiş-Torontal, Timişoara, 1936 Hergan Ilie, Toma Romeo, Molin Vichentie, Scurt istoric al Parohiei Ortodoxe Române din Grădinari (Cacova), Ediţie revizuită şi îmbunătăţită cu ocazia centenarului bisericii, Editura Neutrino, Grădinari, 2006
lorga Nicolae, Arta românească în Banatul muntos, (Extras din Buletinul Comisiunii monumentelor istorice, fasc. 98, oct.-dec. 1938), Aşezământul tipografic „Datina românească", Vălenii de Munte, 1940 lorga Nicolae, Observaţii şi probleme bănăţene Monitorul oficial al imprimeriilor statului, Imprimeria naţională, Bucureşti, 1940 lorga Nicolae, Istoria românilor, Bucureşti, 1956
lorga Nicolae, Pagini alese din însemnările de călătorie prin Ardeal şi Banat, voi. II, Biblioteca pentru toţi, editura Minerva, Bucureşti, 1977 Lotreanu Ion, Monografia Banatului, Timişoara, 1935
Lisseanu G. Popa, Dacia în autorii clasici, II., 1943
Marghitan Liviu, Banatul în lumina arheologiei, I. (1979) şi II. (1980), Editura Facla, Timişoara
Matei Ştefan, Fortificaţiile de pe teritoriul Banatului în lumina Izvoarelor scrise, în Banatica, V, Editat de Muzeul de Istorie al Judeţului Caraş-Severin, Reşiţa, 1979 Mehedinţi Simeon, Transilvania, Banatul..., 1909
Mic dicţionar enciclopedic, Editura
enciclopedică română, Bucureşti, 1972
Milleker Bodog, Versecz tortenete, L,
Budapest, 1886
Mureşianu B. Ion, Mănăstiri din Banat,
Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara,
1976
Păcurariu Mircea, Istoria Bisericii
Ortodoxe Române, Ediţia a Il-a (1978) şi
revăzută şi întregită (2007), Editura
Andreiana, Sibiu
Pârvan Vasile, Contribuţii epigrafice la
istoria creştinismului daco-roman,
Bucureşti, 1911
Pârvan Vasile, Consideraţiuni asupra unor
nume de râuri daco-scytice, Bucureşti,
1923
Pârvan Vasile, Dacia, Editura ştiinţifică,
Bucureşti, 1957
Popescu M. Nicolae, Prin Banatul
Timişorii, Bucureşti, 1909
Popoviciu George, Istoria românilor
bănăţeni, Lugoj, 1904
Societate şi civilizaţie în Banatul istoric,
voi. îngrijit de Petrescu Camil, Editura
Mirton, Timişoara, 2003
Stoica de Haţeg Nicolae, Cronica
Banatului, Ediţia a Il-a, Editura Facla,
Timişoara, 1981
Stoia-Udrea loan, Marginalii la istoria
bănăţeană, Editura Institutului cultural de
vest, Timişoara, 1940
Suciu Coriolan, Dicţionar istoric al
localităţilor din Transilvania, voi. 2,
Bucureşti, 1967
Suciu I. D., Ştiri privitoare la romanitatea
mănăstirilor Mesici şi Vărădia, în Revista
istorică română, 1941-1942 (XI-XII)
Suciu I. D., Ştiri privitoare la părinţii lui
Paul lorgovici, în Revista istorică română,
1941-1942 (XI-XII)
Suciu I. D., Monografia Mitropoliei
Banatului, Editura Mitropoliei Banatului,
Timişoara, 1977
Suciu L D., Constantin Radu, Documente
privitoare la istoria Mitropoliei Banatului,
voi. I, II, Editura Mitropoliei Banatului,
Timişoara, 1980
Tincu Velia Nicolae, Istorioară
bisericească politico-naţională, Sibiu,
1865
Toma Romeo, Organizarea BisericiiOrtodoxe Sârbe, teză de licenţă, Arad,2000Vărădean Vasile, Monumente bisericeşti şi culturale din zona Oraviţei, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1981 Vlăduceanu Victor, Mănăstiri bănăţene, Tipografia parohială ortodoxă română, Timişoara-Iosefm, Timişoara, 1947 Vlasie Mihai, Drumuri spre mănăstiri -Ghidul aşezămintelor monahale ortodoxe din România, Ediţia a X-a, Editura Sophia, Bucureşti, 2005
luni, 23 noiembrie 2009
ÎN LOC DE CONCLUZII.
„...Deoarece partea de vest a culmei Chiliilor... se prezintă sub forma unei terase şi cea estică merge paralel cu ea, fiind abruptă, aceasta ne indică că locul a fost fortificat şi a avut aceeaşi configuraţie de <>, ca şi celelalte cetăţi dace de mai târziu. ...Judecând după suprafaţa culmei, cetatea a fost destul de impozantă şi spaţioasă, perfect corespunzătoare pentru o reşedinţă regală.
Observată în totalitatea ei, aşezarea dacă de pe culmea Chiliilor... se poate deduce, că sus pe culme, în interiorul cetăţii de pământ, şi-au avut locuinţele curtenii regali şi nobilimea de arme, care au stat în permanenţă lângă el (rege). Locul de deasupra Bisericii Ortodoxe (1754), unde s-a constatat existenţa unui câmp de urme funerare, a putut să fie cimitirul comun al curţii, aşezat lângă locuinţele nobililor, numiţi taraboşti, pe care îi vedem mai târziu pe Columna lui Traian, că au îmbiat cu capul acoperit.
Locul unde au fost dezgropate vetrele de foc, înconjurate cu nuiele, precum şi desimea lor,
arată că acestea au fost în afara păreţilor cetăţii şi că aici n-a putut să vieţuiască decât o populaţie dacă, care s-a ocupat cu agricultura şi păstoritul.
Indigenii de pe coasta de sud a colinei n-au putut să-şi îngroape urnele cu cenuşa morţilor la o distanţă de peste un km. de aşezarea lor, când este şciut că pe atunci ele de regulă s-au aşezat - din consideraţii de credinţă religioasă — lângă vatra casei sau în imediată apropiere a ei, ca sufletele celor morţi să nu fie departe de familie..." ( Gh. Ciorman, „Istoria Vărădiei", Timişoara, 1950, text dactilografiat, p. 13)
„ ... făcută prin anul 1264 pe hârtie de pergament, după o hartă romană a lui Agripa, a cărei original actualmente se află în Biblioteca naţională de la Viena, arată distanţele dintre localităţile drumului, care a plecat de la Viminacium, capitala Moesiei, şi a trecut peste Dunăre, la Lederata (Palanca) şi până la Tibiscum, în miile, pe sus, sunt următorele:
De la Lederata la Apo fi. sunt XII mile sau 18 Km., în relitate însă nu se poate preciza, întrucât încă nu este localizat Aponte.
De la Apo fi. — Arcidava sunt XII mile sau 18 km., în realitate tot neprecizate. De la Arcidava - - Centum Putea (Surduc) sunt XII mile sau 18 km., deşi în realitate sunt 22 km.
Drumul de la Arcidava a luat-o pe valea Ciornovăţului, pe sub colinele Cacovei, mergând în sus până la Comorăşte şi de acolo, mai departe, spre Surduc, etc.
...După geograful anonim din Rovine, din sec. VII, localitatea este descrisă ca Arcidava, de unde s-a desprins un alt drum, secundar, din şoseaua principală Lederata — Tibiscum, care a luat-o spre Canonia (Vârşeţ) - Potula (Denta) -Bacaucis (Foeni).
Tot la Arcidava s-a îmbinat cu şoseaua principală şi drumul comercial, care s-a difurcat la Pretorium, şi de acolo, prin valea Almăjului, a atins Şasea, unde pe coasta culmei Ţiganul i se mai văd şi acum urmele. De aici a apucat-o apoi spre nord-vest, a luat-o peste Nera şi de la Potoc s-a lăsat spre şes, îndreptându-se către castrul Arcidava. " (ibidem, p.24)
„...după ocupaţia popoarelor migratoare... Dacia, sau cel puţin părţile de la Dunăre, ca Banatul şi Oltenia, din timp în timp, au fost recucerite de împăraţii romani, în special Constantin cel Mare a restaurat vechile frontiere ale Imperiului, introducând în castrele romane
de la Nordul Dunării o puternică viată militară, între acestea desigur c-afost şi Arcidava.
Justinian este ultimul împărat roman de răsărit care a nutrit ideea recuceririi Daciei Traiane. în acest scop a încredinţat pe strategiul Chiloudios din Trăda, care timp de 3 ani a întreprins mai multe expediţii la nordul Dunării. Intre cetăţile din Banat recucerite sunt amintite: Lederata, Zernes şi Arcidava.
Documentul care arată acest fapt important, nu numai pentru trecutul Arcidavei, ci şi al poporului român, este Novella XI a împăratului Justinian, redactată în limba latină... Despre Recidiva din această Nuvelă, Pârvan a arătat ca ea nu-i decât forma coruptă a Arcidavei, castru citat de Ravennat pe drumul de la Lederata spre Tibiscum si Sarmizegetusa.
...Importanţa Recidivei mai reiese si din faptul că, din punct de vedere bisericesc, a trecut sub ierarhia Prima Justiniană, unde şi-a avut reşedinţa arhiepiscopul Iliricului.
în regiunea noastră, până târziu, ritul latin s-a menţinut în întregime şi el n-a fost înlocuit decât atunci când românilor li s-a impus cel slavon. Deci Recidiva a fost un centru bisericesc, poate chiar o episcopie, fiindcă numai aşa se poate înţelege trecerea ei sub ierarhia Arhiepiscopiei Prima Justiniană.
...Populaţia română din aceste locuri, dacă în epoca de migraţiune a popoarelor a fost frustrată de avantajele vechii civilizaţii, în schimb şi-a salvat viaţa spirituală, conservând tradiţiile romane nealterate, legate de cele mai importante acte ale vieţii sale ca: naşterea, căsătoria şi moartea. Acestea sunt valorile cele mai autentice şi de preţ ale poporului român, care s-au menţinut şi în onomastică, ca şi în toponimie, însă cu amestec străin ulterior, fără să fi reuşit totuşi, să le modifice structura lor veche romană." (ibidem, p.46-49)
Toate teritoriile care intrau în componenţa Arhiepiscopiei de Justiniana Prima aveau o populaţie romană sau romanizată. Terminologia creştină de origine latină din limba noastră arată că aproape toate numirile de bază ale credinţei şi unele forme ale cultului creştin sunt create în secolele II-IV. De exemplu cuvântul „biserică" vine din latinescul „basilica", un edificiu care servea la romani ca local de judecată. După anul 313, împăratul Constantin cel Mare a cedat aceste clădiri creştinilor, pentru săvârşirea cultului, păstrându-şi vechea denumire. Trebuie remarcat faptul că toţi aceşti termeni de origine latină sunt complet deosebiţi de cei folosiţi de Biserica Apuseană. Aceasta înseamnă că strămoşii noştri
n-au fost evanghelizări de misionari veniţi din apus. Pe teritoriul ţării noastre au existat creştini din primele trei secole, învăţătura lui Hristos fiind adusă aici prin ucenici ai Sfinţilor Apostoli, prin unii colonişti, soldaţi sau negustori veniţi din diferite părţi ale Imperiului Roman sau prin captivi aduşi de goţi din Asia Mică şi din Peninsula Balcanică. Romanizarea şi creştinarea au fost la noi două procese paralele care s-au încheiat odată, încât se poate spune că poporul român s-a născut creştin. De altfel, poporul român este singurul popor de origine latină la care s-a impus şi s-a păstrat credinţa ortodoxă.
în secolul VII, când a avut loc aşezarea în masă a slavilor în Peninsula Balcanică, procesul de romanizare şi încreştinare era încheiat, fapt ce a permis daco-romanilor (românilor) nu numai să-şi păstreze fiinţa etnică şi credinţa, dar să şi asimileze alte populaţii care s-au aşezat printre ei şi să le încreştineze.
Vărădia, încă din cele mai cărunte timpuri, a fost unul dintre cele mai puternice centre spirituale, datorită străvechii mănăstiri de aici.
Ţinând cont de faptul că întemeietorul vieţii monahale a fost Sf. Antonie cel Mare, prin secolele III-IV, iar mănăstirea de la Vărădia datează tocmai din aceste secole, putem spune că acest locaş sfânt de pe „Chilii" este unul din primele monumente ale creştinătăţii.
Trăim cu speranţa ca acest aşezământ sfânt, încărcat de istorie, să redevină ceea ce a fost odată... plin de măreţie!
„...de altcum chiar şi la Vărădia se află o cavernă, pe coasta de est a Chiliilor, \..în pădurea de sub râpa culmei, din timpul când romanii, colonii lui Traian erau încă unii păgâni, iar alţii creştini, şi aceştia se duceau pe sub ascuns şi-şi plineau cultul religios în ea...\ despre care se spune că ar merge pe sub colină până în partea opusă, ieşind deasupra bisericii neunite, unde într-adevăr există o scufundătură. In vechime s-a putut pătrunde în cavernă pe o adâncime de câţiva metri, unde s-a dat peste o baltă mare cu pereţii afumaţi... In peretele din faţă este săpată, în piatra, o cruce şi la dreapta sunt câteva trepte tăiate în piatră, cari duc într-o galerie de nepătruns. Probabil că grota a avut o ieşire, fiindcă în partea de nord-est a Chiliilor, pe platoul numit „lac", s-a produs la începutul secolului o scufundătură şi-n pereţii groapei s-au văzut rămăşiţele unor traverse de lemn rupte, provenite de la o galerie subterană, care n-afost cercetată..." (ibidem, p.9)
Observată în totalitatea ei, aşezarea dacă de pe culmea Chiliilor... se poate deduce, că sus pe culme, în interiorul cetăţii de pământ, şi-au avut locuinţele curtenii regali şi nobilimea de arme, care au stat în permanenţă lângă el (rege). Locul de deasupra Bisericii Ortodoxe (1754), unde s-a constatat existenţa unui câmp de urme funerare, a putut să fie cimitirul comun al curţii, aşezat lângă locuinţele nobililor, numiţi taraboşti, pe care îi vedem mai târziu pe Columna lui Traian, că au îmbiat cu capul acoperit.
Locul unde au fost dezgropate vetrele de foc, înconjurate cu nuiele, precum şi desimea lor,
arată că acestea au fost în afara păreţilor cetăţii şi că aici n-a putut să vieţuiască decât o populaţie dacă, care s-a ocupat cu agricultura şi păstoritul.
Indigenii de pe coasta de sud a colinei n-au putut să-şi îngroape urnele cu cenuşa morţilor la o distanţă de peste un km. de aşezarea lor, când este şciut că pe atunci ele de regulă s-au aşezat - din consideraţii de credinţă religioasă — lângă vatra casei sau în imediată apropiere a ei, ca sufletele celor morţi să nu fie departe de familie..." ( Gh. Ciorman, „Istoria Vărădiei", Timişoara, 1950, text dactilografiat, p. 13)
„ ...
De la Lederata la Apo fi. sunt XII mile sau 18 Km., în relitate însă nu se poate preciza, întrucât încă nu este localizat Aponte.
De la Apo fi. — Arcidava sunt XII mile sau 18 km., în realitate tot neprecizate. De la Arcidava - - Centum Putea (Surduc) sunt XII mile sau 18 km., deşi în realitate sunt 22 km.
Drumul de la Arcidava a luat-o pe valea Ciornovăţului, pe sub colinele Cacovei, mergând în sus până la Comorăşte şi de acolo, mai departe, spre Surduc, etc.
...După geograful anonim din Rovine, din sec. VII, localitatea este descrisă ca Arcidava, de unde s-a desprins un alt drum, secundar, din şoseaua principală Lederata — Tibiscum, care a luat-o spre Canonia (Vârşeţ) - Potula (Denta) -Bacaucis (Foeni).
Tot la Arcidava s-a îmbinat cu şoseaua principală şi drumul comercial, care s-a difurcat la Pretorium, şi de acolo, prin valea Almăjului, a atins Şasea, unde pe coasta culmei Ţiganul i se mai văd şi acum urmele. De aici a apucat-o apoi spre nord-vest, a luat-o peste Nera şi de la Potoc s-a lăsat spre şes, îndreptându-se către castrul Arcidava. " (ibidem, p.24)
„...după ocupaţia popoarelor migratoare... Dacia, sau cel puţin părţile de la Dunăre, ca Banatul şi Oltenia, din timp în timp, au fost recucerite de împăraţii romani, în special Constantin cel Mare a restaurat vechile frontiere ale Imperiului, introducând în castrele romane
de la Nordul Dunării o puternică viată militară, între acestea desigur c-afost şi Arcidava.
Justinian este ultimul împărat roman de răsărit care a nutrit ideea recuceririi Daciei Traiane. în acest scop a încredinţat pe strategiul Chiloudios din Trăda, care timp de 3 ani a întreprins mai multe expediţii la nordul Dunării. Intre cetăţile din Banat recucerite sunt amintite: Lederata, Zernes şi Arcidava.
Documentul care arată acest fapt important, nu numai pentru trecutul Arcidavei, ci şi al poporului român, este Novella XI a împăratului Justinian, redactată în limba latină... Despre Recidiva din această Nuvelă, Pârvan a arătat ca ea nu-i decât forma coruptă a Arcidavei, castru citat de Ravennat pe drumul de la Lederata spre Tibiscum si Sarmizegetusa.
...Importanţa Recidivei mai reiese si din faptul că, din punct de vedere bisericesc, a trecut sub ierarhia Prima Justiniană, unde şi-a avut reşedinţa arhiepiscopul Iliricului.
în regiunea noastră, până târziu, ritul latin s-a menţinut în întregime şi el n-a fost înlocuit decât atunci când românilor li s-a impus cel slavon. Deci Recidiva a fost un centru bisericesc, poate chiar o episcopie, fiindcă numai aşa se poate înţelege trecerea ei sub ierarhia Arhiepiscopiei Prima Justiniană.
...Populaţia română din aceste locuri, dacă în epoca de migraţiune a popoarelor a fost frustrată de avantajele vechii civilizaţii, în schimb şi-a salvat viaţa spirituală, conservând tradiţiile romane nealterate, legate de cele mai importante acte ale vieţii sale ca: naşterea, căsătoria şi moartea. Acestea sunt valorile cele mai autentice şi de preţ ale poporului român, care s-au menţinut şi în onomastică, ca şi în toponimie, însă cu amestec străin ulterior, fără să fi reuşit totuşi, să le modifice structura lor veche romană." (ibidem, p.46-49)
Toate teritoriile care intrau în componenţa Arhiepiscopiei de Justiniana Prima aveau o populaţie romană sau romanizată. Terminologia creştină de origine latină din limba noastră arată că aproape toate numirile de bază ale credinţei şi unele forme ale cultului creştin sunt create în secolele II-IV. De exemplu cuvântul „biserică" vine din latinescul „basilica", un edificiu care servea la romani ca local de judecată. După anul 313, împăratul Constantin cel Mare a cedat aceste clădiri creştinilor, pentru săvârşirea cultului, păstrându-şi vechea denumire. Trebuie remarcat faptul că toţi aceşti termeni de origine latină sunt complet deosebiţi de cei folosiţi de Biserica Apuseană. Aceasta înseamnă că strămoşii noştri
n-au fost evanghelizări de misionari veniţi din apus. Pe teritoriul ţării noastre au existat creştini din primele trei secole, învăţătura lui Hristos fiind adusă aici prin ucenici ai Sfinţilor Apostoli, prin unii colonişti, soldaţi sau negustori veniţi din diferite părţi ale Imperiului Roman sau prin captivi aduşi de goţi din Asia Mică şi din Peninsula Balcanică. Romanizarea şi creştinarea au fost la noi două procese paralele care s-au încheiat odată, încât se poate spune că poporul român s-a născut creştin. De altfel, poporul român este singurul popor de origine latină la care s-a impus şi s-a păstrat credinţa ortodoxă.
în secolul VII, când a avut loc aşezarea în masă a slavilor în Peninsula Balcanică, procesul de romanizare şi încreştinare era încheiat, fapt ce a permis daco-romanilor (românilor) nu numai să-şi păstreze fiinţa etnică şi credinţa, dar să şi asimileze alte populaţii care s-au aşezat printre ei şi să le încreştineze.
Vărădia, încă din cele mai cărunte timpuri, a fost unul dintre cele mai puternice centre spirituale, datorită străvechii mănăstiri de aici.
Ţinând cont de faptul că întemeietorul vieţii monahale a fost Sf. Antonie cel Mare, prin secolele III-IV, iar mănăstirea de la Vărădia datează tocmai din aceste secole, putem spune că acest locaş sfânt de pe „Chilii" este unul din primele monumente ale creştinătăţii.
Trăim cu speranţa ca acest aşezământ sfânt, încărcat de istorie, să redevină ceea ce a fost odată... plin de măreţie!
„...de altcum chiar şi la Vărădia se află o cavernă, pe coasta de est a Chiliilor, \..în pădurea de sub râpa culmei, din timpul când romanii, colonii lui Traian erau încă unii păgâni, iar alţii creştini, şi aceştia se duceau pe sub ascuns şi-şi plineau cultul religios în ea...\ despre care se spune că ar merge pe sub colină până în partea opusă, ieşind deasupra bisericii neunite, unde într-adevăr există o scufundătură. In vechime s-a putut pătrunde în cavernă pe o adâncime de câţiva metri, unde s-a dat peste o baltă mare cu pereţii afumaţi... In peretele din faţă este săpată, în piatra, o cruce şi la dreapta sunt câteva trepte tăiate în piatră, cari duc într-o galerie de nepătruns. Probabil că grota a avut o ieşire, fiindcă în partea de nord-est a Chiliilor, pe platoul numit „lac", s-a produs la începutul secolului o scufundătură şi-n pereţii groapei s-au văzut rămăşiţele unor traverse de lemn rupte, provenite de la o galerie subterană, care n-afost cercetată..." (ibidem, p.9)
RENAŞTEREA MĂNĂSTIRII DE LA CHILII
„în prima jumătate a secolului XVIII s-au pus bazele bisericii orientale, pe coasta de apus a colinei Chilii...Locul actual al bisericii a fost ales mai mult din motive de ordin geografic, ca să fie ferită de inundaţii şi să fie mai spre centru...Construirea bisericii ortodoxe s-a terminat abia în anul 1754...(sub episcopul loan Georgevici), mai apoi s-a sânţit de episcopul Vârşeţului Vichente Popovici. In Minei pe fila lunei ianuarie, (tipărit la Râmnic în anul 1774 de ^Popa Constandin tipograful^), este notat: Vaw început biserica, adică s-au zidit a satului Vărădiei la anu 1754 şi arăngu al mare, care trage 6 maj. şi 5 funţi cu cheltuiela obs tei la 1808^ nesemnat de nimeni. Aceasta margibala deşi mai târziu confirmă însă anul construirii bisericii." (Gh. Ciorman, „Istoria Vărădiei"); ,,... biserică de piatră, frumoasă, cu hramul Pogorârii Sfântului Duh ", cum rezultă din statistica privind bisericile din eparhia Caransebeşului, din 15 ianuarie 1757, astăzi fiind declarată monument istoric.Biserica din Vărădia are ziduri groase de piatră şi cărămidă, plan dreptunghiular şi absidă a altarului spre răsărit, semicircular în interior şi exterior, naos şi pronaos, în partea dinspre apus se înalţă turnul patrulater al bisericii, aşezat pe o bază pătrată, având acoperiş de tablă, în stil baroc, cu forme ondulate, etajate. Iconostasul este de zid, iar pardoseala de mozaic.
După unele sondaje rezultă că biserica a fost pictată de mai multe ori. Primul strat de pictură, din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, descoperit numai parţial, pare să fie cel mai valoros, cercetările făcute scoţând la iveală o pictură strălucitoare, într-o gamă coloristică luminoasă şi armonioasă. Al doilea strat de pictură, al fresco, s-a descoperit în naos, aparţinând secolului al XlX-lea. Ultimul strat, care acoperă întreg interiorul bisericii, a fost executat în anul 1906 de marele pictor Filip Matei, unul din cei mai prodigioşi pictori bănăţeni de biserici, cel care a pictat şi iconostasul din monumentala biserică din Cacova. Filip Matei i-a fost îndrumător celui care avea să picteze interiorul aceleiaşi „ catedrale " din Grădinari şi totodată să restaureze pictura bisericii din Vărădia, pictorul de renume Nicolae Popovici(u). în decursul anilor, bisericii i s-au făcut făcut mai multe reparaţii, într-o însemnare găsită într-o Evanghelie datând din anul 1742, se precizează: „ Sfânta Biserică a satului Vărădia, a doa oară s-au boltit, în 16 mai 1855, şi sfinţindu-se, au făcut d. episcop un preot şi un diacon.... Cruda de sus, la turn, prechitindu-să şi presfinţindu-să s-au ridicat iarăşi sus în locul ei în 23 iunie 1863...Pentru ţinerea de minte am scris eu loann Vucika fostul învăţător".
Structura zidăriei şi starea sa de conservare este destul de precară. Datorită mişcărilor seismice, construcţia prezintă numeroase fisuri. Au fost afectate şi straturile de pictură.
Urmaşul iguminilor Nifon, Vlada, lacov şi Grigorie, ieromonahul Fanurie Jugariu este cel care va repune m funcţiune această Biserică, de această dată cu rol de mănăstire, reactivându-se astfel viaţa monahală pe această veche vatră
călugărească.
Născut la 27 mai 1981, din familie credincioasă, viitorul stareţ a absolvit şcoala generală în satul natal Serafmeşti, comuna Corni, judeţul Botoşani, în anul 1995, la vârsta de 14 ani, alege să intre în mănăstirea Sihăstria Vbronei, mişcat fiind de viaţa liniştită şi aleasă a călugărilor, care se roagă neîncetat lui Dumnezeu. Din cadrul mănăstirii hotărăşte să-şi
continue studiile la Seminarul Teologic Liceal Sfântul Grigorie din Botoşani.
După ce a mai vieţuit o perioadă şi pe la mănăstirea Darvairi din Bucureşti, din l octombrie 1999 a fost încadrat ca vieţuitor la mănăstirea Călugăra din Episcopia Caransebeşului, îndeplinind toate ascultările cuvenite.
în 6 iunie 2004, în cadrul Consiliului Eparhial, se hotărăşte mutarea Prea Cuviosului Fanurie la mănăstirea din Vărădia, în funcţia de stareţ.
Ca şi conducător al acestei mănăstiri a început amenajarea bisericii, pentru săvârşirea slujbelor divine. Astfel, s-a realizat mochetarea bisericii, împodobirea cu icoane, candele şi tetrapoduri frumos sculptate în lemn de stejar. S-au cumpărat cărţi de slujbă (Evanghelie, Apostol, Mineile pe toate lunile), Sf. Chivot, cădelniţă, sfeşnice pentru masă, Sf. Disc şi Sf. Potir, precum şi alte vase şi odoare liturgice, în biserică s-a introdus şi încălzire centrală, s-au schimbat uşile şi geamurile, fiind reparate şi scaunele. A fost amenajată şi curtea interioară cu gazon verde şi multe flori, turnându-se şi alei de acces. De asemenea, a fost renovată şi locuinţa stareţului. Toate acestea s-au realizat cu osteneala Prea Cuviosului Părinte Stareţ Fanurie Jugariu, a sponsorilor pe care i-a contactat, a credincioşilor şi a
Primăriei Vărădia.
.. .în acest sens au contribuit şi copiii, care prin
pelerinajele la acest loc .sfânt, unde au fost întotdeauna primiţi cu căldură duhovnicească de către părintele stareţ, au vestit apoi, precum îngerii, despre frumuseţile creştinismului timpuriu. Mai mult, în 9 decembrie 2007, cu binecuvântările Prea Sfinţiei Sale Lucian Mic, Episcopul Caransebeşului, ale Prea Cuviosului Părinte Exarh Constantin Timiş, ale Prea Cucernicului Părinte Profesor Inspector Sorin Oţelariu şi sub coordonarea Profesorului Metodist de Religie, Romeo Toma, aici a avut loc a IlI-a ediţie a Festivalului de colinde în cinstea Naşterii Domnului, „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoirel", al elevilor şi al profesorilor de religie din protopopiatul Oraviţa, la care au participat şi invitaţi din alte zone, cu toţii împodobind biserica prin colindele interpretate, amintind că în acest loc timp de aproape două mii de ani s-au oficiat slujbe creştineşti şi s-au cântat cântări religioase, care-şi au originea în străvechile imnuri cântate de creştinii din primele veacuri ale creştinismului. Tot în anul 2007, de Rusalii, cu ocazia hramului bisericii, într-o slujbă arhierească, s-a sfinţit şi s-a pus o cruce pe locul vechii aşezări monahale de pe Chilii, unde urmează să se refacă acest monument al creştinătăţii. „ ...pentru ca poporul să aibă unde să se roage şi să meargă în pelerinaj. " (Tradiţia locală)
După unele sondaje rezultă că biserica a fost pictată de mai multe ori. Primul strat de pictură, din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, descoperit numai parţial, pare să fie cel mai valoros, cercetările făcute scoţând la iveală o pictură strălucitoare, într-o gamă coloristică luminoasă şi armonioasă. Al doilea strat de pictură, al fresco, s-a descoperit în naos, aparţinând secolului al XlX-lea. Ultimul strat, care acoperă întreg interiorul bisericii, a fost executat în anul 1906 de marele pictor Filip Matei, unul din cei mai prodigioşi pictori bănăţeni de biserici, cel care a pictat şi iconostasul din monumentala biserică din Cacova. Filip Matei i-a fost îndrumător celui care avea să picteze interiorul aceleiaşi „ catedrale " din Grădinari şi totodată să restaureze pictura bisericii din Vărădia, pictorul de renume Nicolae Popovici(u). în decursul anilor, bisericii i s-au făcut făcut mai multe reparaţii, într-o însemnare găsită într-o Evanghelie datând din anul 1742, se precizează: „ Sfânta Biserică a satului Vărădia, a doa oară s-au boltit, în 16 mai 1855, şi sfinţindu-se, au făcut d. episcop un preot şi un diacon.... Cruda de sus, la turn, prechitindu-să şi presfinţindu-să s-au ridicat iarăşi sus în locul ei în 23 iunie 1863...Pentru ţinerea de minte am scris eu loann Vucika fostul învăţător".
Structura zidăriei şi starea sa de conservare este destul de precară. Datorită mişcărilor seismice, construcţia prezintă numeroase fisuri. Au fost afectate şi straturile de pictură.
Urmaşul iguminilor Nifon, Vlada, lacov şi Grigorie, ieromonahul Fanurie Jugariu este cel care va repune m funcţiune această Biserică, de această dată cu rol de mănăstire, reactivându-se astfel viaţa monahală pe această veche vatră
călugărească.
Născut la 27 mai 1981, din familie credincioasă, viitorul stareţ a absolvit şcoala generală în satul natal Serafmeşti, comuna Corni, judeţul Botoşani, în anul 1995, la vârsta de 14 ani, alege să intre în mănăstirea Sihăstria Vbronei, mişcat fiind de viaţa liniştită şi aleasă a călugărilor, care se roagă neîncetat lui Dumnezeu. Din cadrul mănăstirii hotărăşte să-şi
continue studiile la Seminarul Teologic Liceal Sfântul Grigorie din Botoşani.
După ce a mai vieţuit o perioadă şi pe la mănăstirea Darvairi din Bucureşti, din l octombrie 1999 a fost încadrat ca vieţuitor la mănăstirea Călugăra din Episcopia Caransebeşului, îndeplinind toate ascultările cuvenite.
în 6 iunie 2004, în cadrul Consiliului Eparhial, se hotărăşte mutarea Prea Cuviosului Fanurie la mănăstirea din Vărădia, în funcţia de stareţ.
Ca şi conducător al acestei mănăstiri a început amenajarea bisericii, pentru săvârşirea slujbelor divine. Astfel, s-a realizat mochetarea bisericii, împodobirea cu icoane, candele şi tetrapoduri frumos sculptate în lemn de stejar. S-au cumpărat cărţi de slujbă (Evanghelie, Apostol, Mineile pe toate lunile), Sf. Chivot, cădelniţă, sfeşnice pentru masă, Sf. Disc şi Sf. Potir, precum şi alte vase şi odoare liturgice, în biserică s-a introdus şi încălzire centrală, s-au schimbat uşile şi geamurile, fiind reparate şi scaunele. A fost amenajată şi curtea interioară cu gazon verde şi multe flori, turnându-se şi alei de acces. De asemenea, a fost renovată şi locuinţa stareţului. Toate acestea s-au realizat cu osteneala Prea Cuviosului Părinte Stareţ Fanurie Jugariu, a sponsorilor pe care i-a contactat, a credincioşilor şi a
Primăriei Vărădia.
.. .în acest sens au contribuit şi copiii, care prin
pelerinajele la acest loc .sfânt, unde au fost întotdeauna primiţi cu căldură duhovnicească de către părintele stareţ, au vestit apoi, precum îngerii, despre frumuseţile creştinismului timpuriu. Mai mult, în 9 decembrie 2007, cu binecuvântările Prea Sfinţiei Sale Lucian Mic, Episcopul Caransebeşului, ale Prea Cuviosului Părinte Exarh Constantin Timiş, ale Prea Cucernicului Părinte Profesor Inspector Sorin Oţelariu şi sub coordonarea Profesorului Metodist de Religie, Romeo Toma, aici a avut loc a IlI-a ediţie a Festivalului de colinde în cinstea Naşterii Domnului, „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoirel", al elevilor şi al profesorilor de religie din protopopiatul Oraviţa, la care au participat şi invitaţi din alte zone, cu toţii împodobind biserica prin colindele interpretate, amintind că în acest loc timp de aproape două mii de ani s-au oficiat slujbe creştineşti şi s-au cântat cântări religioase, care-şi au originea în străvechile imnuri cântate de creştinii din primele veacuri ale creştinismului. Tot în anul 2007, de Rusalii, cu ocazia hramului bisericii, într-o slujbă arhierească, s-a sfinţit şi s-a pus o cruce pe locul vechii aşezări monahale de pe Chilii, unde urmează să se refacă acest monument al creştinătăţii. „ ...pentru ca poporul să aibă unde să se roage şi să meargă în pelerinaj. " (Tradiţia locală)
EGUMENII MĂNĂSTIRII
Despre stareţii şi călugării aşezământului monahal de la „ Chilii", cunoscuţi cu numele, aşa cum reiese şi din istoricul mănăstirii, putem spune că au avut un rol important în ceea ce priveşte păstrarea credinţei noastre străbune în această regiune.
Astfel sunt amintiţi:
- călugărul Nifon, în 1381, care a venit pe aceste meleaguri de la Mănăstirea Sf. Ştefan din Adrianopol, refăcând mănăstirea de la Vărădia: „La ani 1381, călugărul Nifon de la Mănăstirea Sf. Ştefan din Odrin (Adrianopol), au venit şi s-au aşezat pre Valea Carasului şi cu cheltuiala chinezilor (cnejilor) de aici au zidit mănăstirea la Vărădia." (date preluate dintr-un document din 1699 şi intitulat „Arătare despre Sfintele Mănăstiri a lui Metropolia Temişvari ale Ţării Banatului");
- igumina Vlada, în 1641, care primeşte, din partea cneazului Alexa Udrea, o donaţie pentru mănăstire, în actul de donaţie sespune: „Âlexa Udrea, chinez (cneaz) marede viaţă a Iu Pătrovăţ, Greoni, Bucoşniţa(Cacova), Bodiviţa şi Ticvan mic... facedonaţie jumătate din sesia moşească,mănăstirii din Vărădia şi anume partea desus a luncii de la Lac până la Ostrovu micşi până la marginea Zbăgului.";igumina lacov, în 1690, care îi răspundeprintr-o scrisoare episcopului
Caransebeşului, privind prozelitismul catolic din aceste locuri: ,,Io igumina lacov alu mănăstirea Vărădia cu popa lanoş ot Vărădia ...am constatat că igumanul şi 3 călugări din Mănăstirea Oraviţei au fost convertiţi de barăci la credinţa papistagă şi au făcut unială cu biserica papistiaşă. ...au mai convertit pe popa Ilie din Ciclova, pe David din Oraviţa, popa Axentie din Răcăşdia şi popa Ucu din Broşteni.";
- igumina Grigorie, în 1699, amintit înacelaşi act cu călugărul Nifon, privindmănăstirile din Banat;
- ieromonahul Fanurie Jugariu, despre care vom vorbi mai multe în capitolul„Renaşterea Mănăstirii de la Chilii".
Astfel sunt amintiţi:
- călugărul Nifon, în 1381, care a venit pe aceste meleaguri de la Mănăstirea Sf. Ştefan din Adrianopol, refăcând mănăstirea de la Vărădia: „La ani 1381, călugărul Nifon de la Mănăstirea Sf. Ştefan din Odrin (Adrianopol), au venit şi s-au aşezat pre Valea Carasului şi cu cheltuiala chinezilor (cnejilor) de aici au zidit mănăstirea la Vărădia." (date preluate dintr-un document din 1699 şi intitulat „Arătare despre Sfintele Mănăstiri a lui Metropolia Temişvari ale Ţării Banatului");
- igumina Vlada, în 1641, care primeşte, din partea cneazului Alexa Udrea, o donaţie pentru mănăstire, în actul de donaţie sespune: „Âlexa Udrea, chinez (cneaz) marede viaţă a Iu Pătrovăţ, Greoni, Bucoşniţa(Cacova), Bodiviţa şi Ticvan mic... facedonaţie jumătate din sesia moşească,mănăstirii din Vărădia şi anume partea desus a luncii de la Lac până la Ostrovu micşi până la marginea Zbăgului.";igumina lacov, în 1690, care îi răspundeprintr-o scrisoare episcopului
Caransebeşului, privind prozelitismul catolic din aceste locuri: ,,Io igumina lacov alu mănăstirea Vărădia cu popa lanoş ot Vărădia ...am constatat că igumanul şi 3 călugări din Mănăstirea Oraviţei au fost convertiţi de barăci la credinţa papistagă şi au făcut unială cu biserica papistiaşă. ...au mai convertit pe popa Ilie din Ciclova, pe David din Oraviţa, popa Axentie din Răcăşdia şi popa Ucu din Broşteni.";
- igumina Grigorie, în 1699, amintit înacelaşi act cu călugărul Nifon, privindmănăstirile din Banat;
- ieromonahul Fanurie Jugariu, despre care vom vorbi mai multe în capitolul„Renaşterea Mănăstirii de la Chilii".
ISTORICUL MĂNĂSTIRII DIN VĂRĂDIA
„După tradiţiuni, monumente şi documente istorice", cum spune Nicolae Tincu Velia, în a sa „Istorioară bisericească", la Vărădia a existat o mănăstire, „ unic monument în felul său, din cele mai cărunte timpuri ale vieţii bisericeşti a românilor", datând încă din al treilea sau al patrulea veac, după cum rezultă din tradiţia locală şi „ chiar după cea sârbească, în istoria sârbimei din Vârşeţ": „...pe când romanii, colonii lui Traian erau încă unii păgâni, iar alţii creştini, aceştia se duceau pe sub ascuns şi-si plineau cultul religios în caverna (peştera) din pădurea de sub râpa culmei, (loc numit astăzi „La chilii", denumire dată probabil de călugării din Ţara Românească, unii dintre ei veniţi aici în timpul dominaţiei otomane) ...Din caverna aceasta, după ce toţi romanii s-au încrestinat, s-a născut mănăstirea."
Cu alte cuvinte, pe această colină a Chilii-loT, unde s-a ridicat mănăstirea, timp de aproape două mii de ani s-au oficiat slujbe creştineşti şi s-au cântat cântări religioase, care-şi
au originea în străvechile imnuri cântate de creştinii din primele veacuri ale creştinismului.
în „ Conscripţia poporului de legea ortodoxă răsăriteană neunită din eparhia Vărşeţului pe anul 1797", la rubrica observaţiilor, se spune: „Pe teritoriul Vărădiei, lângă râul numit Caras, pe colina căreia i se zice vechea colină a chiliilor, se găseşte o mică biserică cioplită în piatră... care, după spusele tuturor, în vremurile vechi se crede a fi fost mănăstire, în care biserică cu binecuvântarea şi permisiunea Domnilor Domni arhierei anteriori, când şi când se săvârşeşte slujba dumnezeiască ".
Mănăstirea a avut un rol important din punct de vedere bisericesc, încă din primele secole creştine. Se pare că aici, pe Chilii, şi-a avut reşedinţa un horepiscop, trimis de arhiepiscopul de Justiniana Prima. „Recidiva a fost un centru bisericesc, poate chiar o episcopie, fiindcă numai aşa se poate înţelege trecerea ei sub ierarhia Arhiepiscopiei Prima Justiniana. " (Gh. Ciorman, „Istoria Vărădiei", 1950, p.48)
Că mănăstirea de la Vărădia a rămas şi pe mai departe un fel de centru în această zonă, faţă de celelalte mănăstiri, reiese dintr-un document din 1690. Alarmată de propaganda catolică printre românii din aceste ţinuturi, Episcopia din Caransebeş trimite pe egumenul de la mănăstirea
din Vărădia să facă cercetări la faţa locului şi să-i comunice rezultatul. La 22 februarie 1690, stareţul mănăstirii de pe Chilii îi răspunde în scris episcopului Caransebeşului: „Io igumina lacov alu mănăstirea Vărădia cu popa lanoş ot Vărădia ...am constatat că igumanul şi 3 călugări din Mănăstirea Oraviţei au fost convertiţi de barăci la credinţa papistagă şi au făcut unială cu biserica papistiaşă. ...au mai convertit pe popa Ilie din Ciclova, pe David din Oraviţa, popa Axentie din Răcăşdia şi popa Ucu din Broşteni".
^
Intr-un act din anul 1699, scris de Damaschin Udrea, ,, dascălul mare de şcoală gramaticească din Caransebeş ", către Episcopul Gherasie al Caransebeşului, intitulat ,, Arătare despre Sfintele Mănăstiri a lui Metropolia Temişvari ale Ţării Banatului", se spune: „La ani 1381, călugărul Nifon de la Mănăstirea Sf. Ştefan din Odrin (Adrianopol), au venit şi s-au aşezat pre Valea Carasului şi cu cheltuiala chinezilor (cnejilor) de aici au zidit mănăstirea la Vărădia, care se mai ţine şi astăzi numă cu igumina Grigorie şi doi călugări. Banii au căpătat de la toţi chinezii (cnejii) dă pră Valea Carasului şi tata meu Alexa au dat jumătate din pământu moşesc la astă sfântă mănăstire la anii 1641". (Document existent în „Colecţia
Szabados" din Budapesta, iar o copie a avut şi Prof. Ion Stoia-Udrea t din Greoni)
Despre forma arhitecturală din acea perioadă, aflăm doar că a fost asemănătoare cu aceea a bisericilor din Semlacul Mare, Semlacul Mic şi Biserica Mică din Lugoj.
Din cele spuse mai înainte rezultă că pe ruinele vechii aşezări monahale, care probabil a fost distrusă de vicisitudinile istoriei, prin secolul XIV mănăstirea a fost reconstruită cu ajutorul cnejilor de pe Valea Carasului. Ea s-a putut menţine tot datorită donaţiilor pioase ale acestor cneji din regiune, în acest sens e amintit Alexa Udrea din Greoni, care fiind atacat în plină sărbătoare a „sântului", (nu se ştie exact despre ce sărbătoare e vorba), de un grup de 29 de turci, ce i-au răpit câteva nurori şi nepoţi, a sărit cu toţi fiii şi servitorii casei asupra otomanilor, ucigându-i pe toţi. Drept recunoştinţă faţă de Dumnezeu, Care 1-a ajutat să respingă odiosul atac şi să-şi scape familia din mâinile păgânilor, la 15 august 1641 donează jumătate din moşia sa mănăstirii din Vărădia. în actul de donaţie se spune: „Alexa Udrea, chinez (cneaz) mare de viaţă a Iu Pătrovăţ, Greoni, Bucoşniţa (Cacova), Bodiviţa şi Ticvan mic... face donaţie jumătate din sesia moşească, mănăstirii din Vărădia şi anume partea de sus a luncii de la Lac până la Ostrovu mic şi până la marginea Zbăgului." Documentul - semnat de igumina Vlada al mănăstirii, (după nume un slav), Lae Bălica şi Teodor Gherga - şi aflat în Arhiva Mitropoliei de la Karloviţ, a fost copiat de I. Stoia-Udrea.
Această „extraordinară şi minunată" tradiţie despre acest „monument" al Bisericii noastre, rămasă de la „protopopa Şutu", (Vărădia, din punct de vedere al ierarhiei bisericeşti, fiind protopopiat înainte de decizia sinodală de la Karloviţ din 1778), arată că mănăstirea a fost „înzestrată cu domenii şi moşie", dar „prin turcii lui Selim-Amurat-Osman, devastându-se, s-a părăsit şi surpat...şi a zăcut sub ruinele sale după aceea 200 de ani, până la eliberarea Banatului de sub turci. Episcopul de atunci al Caransebeşului si Vârşeţului, Spiridon Ştibiţa, auzind aceasta de la preoţii şi bătrânii satului, a dispus dezgroparea mănăstirii, ce însă pentru nescari împedecăminte nu s-a putut face". Din „memoriile" lui Petru Şutu aflăm că dezgroparea mănăstirii de la „Chilii" s-a încercat din nou, „pentru ca poporul să aibă unde să se roage si să meargă în pelerinaj", dar din cauza răzmeriţei din 1738 nu s-a putut realiza până în anul 1754, sub episcopul loan Georgevici. în incinta ei s-au găsit atunci mai multe monede de argint de pe vremea împăraţilor Adrian, Decius şi Claudiu II.
„...cu ocazia lărgirii locului pentru muieri, spărgând oamenii piatră, (mănăstirea apare de la această dată ca fiind construită din piatră), au aflat mai multe monezi de argint cu inscripţia împăraţilor: Adrian (anul 117), Deciu (anul 250) şi Claudiu (anul 288)." Descoperirea acestor monede ne arată, fără îndoială, că populaţia romană a Daciei a utilizat acest loc de rugăciune.
După ce lucrările de restaurare au fost terminate, mănăstirea a fost sfinţită în anul 1773 chiar de către protopopul vărădian Petru Şutu, „asistat" de un sobor de preoţi locali: lancu Şutu Gruici, Marcu lorgovici Brancovan (Brâncoveanu)-descendent din marea familie a Brâncovenilor- şi Ion Muncico-Constantinovici, dându-i-se hramul „Adormirea Născătoarei de Dumnezeu".
Cu ocazia sfinţirii s-a fixat o lespede de piatră cu următoarea inscripţie în chirilice: „Hramul Adormirea Precesti. S-au aflat această biserică anul 1754. S-au sfinţit anul 1773."
Odată cu alte lucrări de restaurare a mănăstirii, s-a fixat o altă inscripţie pe peretele din dreapta, de la intrare, cu ocazia sfinţirii ei din anul 1796, de către Episcopul Caransebeşului şi Vârşeţului, losif loanovici Şakabent (1786-1805), protopop al Vărădiei fiind Petru Lupulovici (Lupu). La începutul anului 1800, episcopul Şakabent a trimis la mănăstire un călugăr, „care a trăit mai mult din îndurarea creştinilor, după ce din toate avutele mai înainte moşie, mănăstirea aceasta numai 45 jugăre de pământ a recăpătat, deşi numai la Cârnecea a avut 60 jug. pădure". (Gh. Ciorman, „Istoria Vărădiei") Insă, după moartea călugărului, care a fost îngropat în acest loc, la mănăstire nu s-au mai ţinut slujbe religioase în mod regulat, reparându-i-se totuşi capela între anii 1836-1839, iar la 15 august 1863 sfinţindu-se încă odată, conform însemnărilor învăţătorului local din acele timpuri, loann Vucika.
In această istorie zbuciumată a mănăstirii de la Vărădia mai trebuie menţionate câteva aspecte. în timp, se pare că pe teritoriul mănăstirii au mai existat cetatea feudală Ersomlia şi apoi încă una sub ocupaţia otomană, care au căutat să înlăture credinţa noastră străbună. Dintr-un document din 1553, păstrat la mănăstirea din Srediştea Mică, aflăm despre suferinţele îndurate de creştini din partea otomanilor: „...că prin călugări la Vărădia i-or rupt de codzile cailor pră toţi ...ş-or dărâmat mănăstiri, nici ziduri n-or mai rămas". în altă ordine de idei, I.D. Suciu, bazându-se pe un document din Arhivele Judeţului Timiş, ne spune că la „la 17 iunie 1775, Consiliul aulic de
război anunţa Comandamentul general militar bănăţean, că lucrările comisiei mixte însărcinate cu controlul mănăstirilor ortodoxe să stabilească averile şi venitele mănăstirilor pentru ca, în urma constatărilor, să propună ce mănăstiri urmau să fie desfiinţate", într-adevăr, în anul următor, apare hotărârea de desfiinţare a unor mănăstiri cu venituri mici, dar cu mare importanţă artistică şi culturală pentru poporul român, între cele desfiinţate din Banat se numărau mănăstirile de la Srediştea, Partoş, Ciclova, Săraca şi Vărădia, ultimile două ajungând mai târziu mausolee ale unor mari proprietari sârbi locali. Toate aceste mănăstiri „fiind româneşti şi devenind în mâini vitrege s-au dus în stare de a atrage de moarte ", împăratul losif al II-lea al Austriei, încuviinţând acest lucru din 1774. Mai mult, uniţii au căutat în 1865 să acapareze mănăstirea de la „Chilii" şi să o transforme în biserică de-a lor, dar vlădica sârb nu a fost de acord (mănăstirea aparţinând în acea perioadă de Episcopia de Vârşeţ); baronul Teodor Baici, care şi-a avut castelul la Vărădia, a devenit stăpân pe mănăstire, construindu-şi în 1872, cu zidari italieni, un somptuos cavou familial, în care au fost înmormântaţi membri familiei sale.în 1949, Chiliile au trecut în proprietatea Primăriei din Vărădia, care a lăsat capela să se ruineze, (perioada comunistă îşi spunea cuvântul) Mai târziu, mâini infame au devastat capela şi au profanat toţi morţii familiei Baici îngropaţi aici, iar apoi, un locotenent major de frontieră, fiul unui căldărar, a furat tabla de aramă de pe cupolă şi, deşi a fost prins, tabla a fost confiscată, iar lui i s-a dat drumul. Din păcate, se pare că şi în zilele noastre se continuă această înstrăinare a proprietăţilor mănăstirii.
Prin urmare, atât existenţa incontestabilă a „ cives "-urilor Litterata şi Recidiva (Vărădia), atestate documentar ca fiind sub jurisdicţia Arhiepiscopiei Justiniana Prima, cât şi tradiţia străveche despre existenţa unei mănăstiri la Vărădia, „ din cele mai cărunte timpuri", arată în mod cert existenţa unui aşezământ de credinţă creştină ortodoxă la Vărădia, mărturie pe de o parte a continuităţii vieţii creştine în Dacia şi a ideii latine, iar pe de altă parte primordialitatea românilor pe aceste meleaguri, faţă de alte neamuri, venite sau aduse mai târziu cu scopuri politice de către austro-ungari, care au făcut să dispară atâtea documente privind mănăstirile din Banat. Ceea ce nu s-a putut distruge însă niciodată a fost tradiţia vie a acestor mănăstiri, care a dăinuit până în zilele noastre.
INSEMNATATEA LOCULUI
Aşezată la extremitatea sudică a judeţului Caraş-Severin, lângă graniţa cu Serbia, la poalele dinspre sud-est ale dealului „ Vârşâcior'\ sub colinele „Chilii"-lor, pe malul drept al râului Caras, (în localitate putându-se ajunge pe un drum secundar, ce se desprinde din şoseaua Timişoara - Oraviţa, în dreptul satului Greoni), comuna Vărădia este una dintre cele mai vechi şi importante aşezări creştine din Valea Carasului, atât prin trecutul ei bimilenar, cât şi prin rolul istoric pe care 1-a avut de-a lungul secolelor în regiunea Banatului de sud. De aceea ea este amintită în scrierile multor autori români şi străini, unii identificând-o cu cetatea dacă Argedava şi apoi cu cea romană, Arcidava. E firesc deci, ca Vărădia să fi stârnit interesul multor cercetători, istorici şi arheologi. De altfel, primele sondaje arheologice s-au făcut în anul 1881 de către academicianul maghiar din Budapesta, Dr. Karol Torma, care a descoperit pe unul din versantele colinei „ Chilii "-lor o aşezare străveche, din epoca bronzului. Doi ani mai târziu, arheologul Bodog Milleker din Vârşeţ,(cel care a scris şi prima „ Istorie a satului Văr-adia "-1886), cercetând aceeaşi colină a „ Chilii "-lor, a descoperit numeroase vetre de foc, îngrădite cu nuiele şi lutuite, un cimitir, urne funerare, precum şi un mare număr de oale şi fragmente ceramice din aceleaşi timpuri îndepărtate, unele făcute cu mâna, altele cu roata, astăzi aflându-se la muzeele din Vârşeţ şi Budapesta. Tot la Vărădia s-au mai găsit şi monede de argint, imitate după tetradrahmele lui Filip al II-lea, regele Macedoniei, ceea ce arată un grad de dezvoltare economică şi politică înaintată a indigenilor şi o întinsă activitate comercială cu ţările vecine, după unii chiar cu Egiptul. Aceste lucruri dovedesc, în mod cert, că aşezările străvechi de la „ Chilii" sunt anterioare ocupaţiei romane. Anumite săpături realizate în aceste locuri ne dau de înţeles că aşezarea de la „Chilii" a fost fortificată, înălţimea de aici, dominantă asupra întregii regiuni, izolată din trei părţi, reprezintă, din punct de vedere strategic, un excelent loc de apărare.Mulţi istorici susţin că Vărădia ar fi fost una din cetăţile de scaun ale regelui dac Burebista. Nicolae lorga admite că, deşi „ numele de Arcidava a fost defectuos transmis, totuşi ea poate fi recunoscută ca o cetate de scaun". De aceeaşi părere este şi geograful SimeonMehedinţi, care, bazându-se pe argumente geografice, confirmă că Argedava a fost reşedinţă a regelui dac, datorită importanţei sale strategice, fiind aproape de Dunăre. Teza este susţinută şi de Vasile Pârvan, care spune că „Burebista şi-a fixat reşedinţa lângă Dunăre, la Argedava, ca să fie mai aproape de Imperiul Roman ".
Desigur, Burebista n-a stat în mod permanent în Argedava şi aceasta nici nu a fost singura lui reşedinţă regală, fiindcă el a schimbat capitalele în funcţie de împrejurări şi după cum a avut de a face faţă unor situaţii, la sud sau la vest, contra romanilor sau contra celţilor, pe care i-a împins departe, spre apus. Capitala a fost acolo unde era regele. Cu toate acestea însă, Argedava a putut fi sediul principal, deoarece aici a stat tatăl său, căutat de solii diferitelor state, (a se vedea „Dacia în autorii clasici", voi.II, 1943, pg.I72, G. Popa Lisseanu), şi tot de aici au plecat trimişii dacilor la împăraţii romani şi la alte popoare. De altfel, Argedava a fost situată pe linia principală de comunicaţie dintre Central Europei şi Balcani, care, la sud de Dunăre, s-a ramificat spre est şi a mers până la Marea Neagră şi spre vest, pe Valea Savei, până la Marea
Adriatică.
După primul război daco-roman, Argedava a fost cucerită de împăratul Traian, întemeindu-se Arcidava romană. (Castrul de la Arcidava a fost identificat în tabloul XIV de pe Columna lui Traian, ceea ce înseamnă că el a existat sigur încă din timpul acestuia). L-a început, se pare, s-a construit din pământ şi apoi din piatră, fundaţiile cetăţii existând şi astăzi, aproape de râul Caras, în dreapta drumului care duce spre satul Greoni. Unii autori, încercând s-o localizeze, au aşezat-o în diferite locuri: lângă Dunăre, lângă Oraviţa, Şasea, Slatina, Vârşeţ, până când Karol Torma, însoţit de istoricul Lenard Bohm din Biserica Albă -- care vroia să urmărească drumul („via strata") şi distanţele castrelor romane, indicate de Ptolemeu şi de „Tabula Peutingeriană", au descoperit castrul roman Arcidava, la Vărădia, în ziua de 18 august 1881. Gheorghe Ciorman, autorul „Istoricului Vărădiei (1950)", susţine că şi preotul Paul lorgovici din Vărădia a contribuit la descoperirea castrului Arcidava. Acesta, însoţind pe culmea de la „ Chilii" pe L. Bohm, i-a atras atenţia asupra unor umbre profilate de anumite ridicaturi de pământ dreptunghiulare, din locul numit „Rovină", umbre care se disting numai la apusul soarelui, când razele vin oblic, sau primăvara , când iarba de pe aceste proeminenţe de pământ are o culoare verde închisă. Istoricul bănăţean N. T. Velia, încă din 1865, a arătat că „la 200 paşi de sat se află ruinele unei cetăţi, lată de 75 stj. şi lungime de 30 stj. ", care se mai vedea şi atunci-.
Cetatea de la Arcidava, fiind cea mai puternică fortăreaţă romană din Banat, a avut o mare importanţă militară pentru întreg sistemul de apărare al Daciei de sud-vest, pe drumul strategic Lederata-Tibiscum. Că aici a fost un centru militar important o denotă şi însemnarea lui Claudius Ptolomeus în harta sa, pe la anul 150.
Romanii deci, nu au construit castrul pe colina de la „Chilii", unde a fost Argedava dacilor, ci jos, în Valea Carasului. Sus, pe coasta sudică a „Chilii"-lor, B.Milleker, făcând săpături în anul 1901, a dat peste urmele unui turn de observaţie („speculae"}, fără de care castrul din vale, cât şi întreaga Vale a Carasului, ar fi fost expuse atacurilor. Tot de aici, prin semnalizări optice (noaptea aprinzând focul), s-a putut comunica cu cetăţile de la Dunăre; acest turn fiind într-o permanentă legătură şi cu punctul de observaţie de la Vârşeţ.
Cât priveşte toponimicul „Arcidava", părerile savanţilor sunt împărţite. Nicolae lorga crede că „Argidava", cum apare la Ptolemeu şi „Arcidava", cum apare în „Itineraria" lui K. Peutinger, ar avea rădăcină latină. Atanasie M. Marinescu susţine că rădăcina „Arcidavei" vine
din latinescul „arx", cu înţelesul de „ţinut", iar „dava" înseamnă „cetate". Vasile Pârvan crede că „arg" în limba turcă înseamnă „lumină, strălucire". Deci, „Argidava" ar însemna ,,cetate strălucită". L. Bohm susţine că în limba dacă, „dava" înseamnă „colină", ca de altfel şi B.P. Haşdeu, care face asemănare între „dava" şi grecescul „daba". Istoricul maghiar Pesty Frigyes crede că, în limba dacă, s-ar arăta numele poporului dac: „davus-dacus". în sfârşit, Mircea Eliade înţelege prin numele etnic de „daci" „ locuitori ai davae-lor ".
Dincolo de aceste discuţii privind toponimicul „Arcidava", ceea ce nu se poate contesta este faptul că în „Tabula Peutingeriană", în care localităţile şi drumurile din Banat sunt foarte exact reprezentate, Arcidava este plasată pe unul din cele două drumuri romane de acces în Dacia. De asemenea, aşa cum rezultă şi din „Novella XI" a împăratului Justinian, Recidiva (Recidava), unul din cele două „cives-uri" din stânga Dunării, alături de Litterata (Lederata), este identificată de V. Pârvan cu Vărădia, Recidiva fiind „în chip evident forma coruptă a numelui Arcidava ".
Vărădia (nume consimţit se pare din perioada gepizilor), alături de Litterata, a fost aşadar, unul dintre cele două centre bisericeşti
din Banat, care a funcţionat în secolele VI - VIII, atestând continuitatea neîntreruptă a vieţii creştine a populaţiei daco-romane din Banat.
INTRODUCERE
Mărturiile arheologice paleocreştine descoperite în numeroase localităţi bănăţene atestă, fără nici o îndoială, că în Banat a existat o viaţă creştină încă din primele secole creştine. Conform Monografiei Mitropoliei Banatului, de I.D. Suciu, un număr de creştini izolaţi a existat în Banat „încă din vremea creştinismului timpuriu, adică înainte de prigoana pornită de împăraţii Diocleţian şi Liciniu", în dreapta Dunării, împotriva creştinilor. Desigur, nu se cunosc decât puţine nume ale unor astfel de creştini refugiaţi în Banat. Totuşi, tradiţia locală a păstrat amintirea lor. Istoricul Nicolae Tincu Velia, bazându-se pe această tradiţie, scrie în „Istorioara " sa că la Vărădia, „pe când romanii, colonii lui Traian erau încă unii păgâni, iar alţii creştini, aceştia se duceau pe sub ascuns şi-şi plineau cultul religios în caverna (peştera) din pădurea de sub râpa culmei"., loc numit astăzi „La chilii", unde mai târziu s-a ridicat o mănăstire.
Cele dintâi mărturii despre o organizare bisericească pe teritoriul Banatului sunt civesurile Litterata şi Recidiva, atestate documentar ca fiind sub jurisdicţia Arhiepiscopiei Justiniana Prima, înfiinţată prin Novella XI din 14 aprilie 535, de către împăratul Justinian, Recidiva fiind identificată de istoricul Vasile Pârvan pe locul vechii Arcidava (Vărădia de astăzi). N-ar fi exclus ca în cetăţile menţionate să-şi fi avut sediul câte un horepiscop, trimis de arhiepiscopul de Justiniana Prima.
Documente ulterioare dovedesc în mod cert o neîntreruptă continuitate a vieţii creştine în această zonă geografică a Banatului de sud până în zilele noastre, cu toate vicisitudinile istoriei prin care ea a trecut de-a lungul secolelor, datorită poziţiei geografice şi strategice.
Cele dintâi mărturii despre o organizare bisericească pe teritoriul Banatului sunt civesurile Litterata şi Recidiva, atestate documentar ca fiind sub jurisdicţia Arhiepiscopiei Justiniana Prima, înfiinţată prin Novella XI din 14 aprilie 535, de către împăratul Justinian, Recidiva fiind identificată de istoricul Vasile Pârvan pe locul vechii Arcidava (Vărădia de astăzi). N-ar fi exclus ca în cetăţile menţionate să-şi fi avut sediul câte un horepiscop, trimis de arhiepiscopul de Justiniana Prima.
Documente ulterioare dovedesc în mod cert o neîntreruptă continuitate a vieţii creştine în această zonă geografică a Banatului de sud până în zilele noastre, cu toate vicisitudinile istoriei prin care ea a trecut de-a lungul secolelor, datorită poziţiei geografice şi strategice.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)