„...Deoarece partea de vest a culmei Chiliilor... se prezintă sub forma unei terase şi cea estică merge paralel cu ea, fiind abruptă, aceasta ne indică că locul a fost fortificat şi a avut aceeaşi configuraţie de <>, ca şi celelalte cetăţi dace de mai târziu. ...Judecând după suprafaţa culmei, cetatea a fost destul de impozantă şi spaţioasă, perfect corespunzătoare pentru o reşedinţă regală.
Observată în totalitatea ei, aşezarea dacă de pe culmea Chiliilor... se poate deduce, că sus pe culme, în interiorul cetăţii de pământ, şi-au avut locuinţele curtenii regali şi nobilimea de arme, care au stat în permanenţă lângă el (rege). Locul de deasupra Bisericii Ortodoxe (1754), unde s-a constatat existenţa unui câmp de urme funerare, a putut să fie cimitirul comun al curţii, aşezat lângă locuinţele nobililor, numiţi taraboşti, pe care îi vedem mai târziu pe Columna lui Traian, că au îmbiat cu capul acoperit.
Locul unde au fost dezgropate vetrele de foc, înconjurate cu nuiele, precum şi desimea lor,
arată că acestea au fost în afara păreţilor cetăţii şi că aici n-a putut să vieţuiască decât o populaţie dacă, care s-a ocupat cu agricultura şi păstoritul.
Indigenii de pe coasta de sud a colinei n-au putut să-şi îngroape urnele cu cenuşa morţilor la o distanţă de peste un km. de aşezarea lor, când este şciut că pe atunci ele de regulă s-au aşezat - din consideraţii de credinţă religioasă — lângă vatra casei sau în imediată apropiere a ei, ca sufletele celor morţi să nu fie departe de familie..." ( Gh. Ciorman, „Istoria Vărădiei", Timişoara, 1950, text dactilografiat, p. 13)
„ ... făcută prin anul 1264 pe hârtie de pergament, după o hartă romană a lui Agripa, a cărei original actualmente se află în Biblioteca naţională de la Viena, arată distanţele dintre localităţile drumului, care a plecat de la Viminacium, capitala Moesiei, şi a trecut peste Dunăre, la Lederata (Palanca) şi până la Tibiscum, în miile, pe sus, sunt următorele:
De la Lederata la Apo fi. sunt XII mile sau 18 Km., în relitate însă nu se poate preciza, întrucât încă nu este localizat Aponte.
De la Apo fi. — Arcidava sunt XII mile sau 18 km., în realitate tot neprecizate. De la Arcidava - - Centum Putea (Surduc) sunt XII mile sau 18 km., deşi în realitate sunt 22 km.
Drumul de la Arcidava a luat-o pe valea Ciornovăţului, pe sub colinele Cacovei, mergând în sus până la Comorăşte şi de acolo, mai departe, spre Surduc, etc.
...După geograful anonim din Rovine, din sec. VII, localitatea este descrisă ca Arcidava, de unde s-a desprins un alt drum, secundar, din şoseaua principală Lederata — Tibiscum, care a luat-o spre Canonia (Vârşeţ) - Potula (Denta) -Bacaucis (Foeni).
Tot la Arcidava s-a îmbinat cu şoseaua principală şi drumul comercial, care s-a difurcat la Pretorium, şi de acolo, prin valea Almăjului, a atins Şasea, unde pe coasta culmei Ţiganul i se mai văd şi acum urmele. De aici a apucat-o apoi spre nord-vest, a luat-o peste Nera şi de la Potoc s-a lăsat spre şes, îndreptându-se către castrul Arcidava. " (ibidem, p.24)
„...după ocupaţia popoarelor migratoare... Dacia, sau cel puţin părţile de la Dunăre, ca Banatul şi Oltenia, din timp în timp, au fost recucerite de împăraţii romani, în special Constantin cel Mare a restaurat vechile frontiere ale Imperiului, introducând în castrele romane
de la Nordul Dunării o puternică viată militară, între acestea desigur c-afost şi Arcidava.
Justinian este ultimul împărat roman de răsărit care a nutrit ideea recuceririi Daciei Traiane. în acest scop a încredinţat pe strategiul Chiloudios din Trăda, care timp de 3 ani a întreprins mai multe expediţii la nordul Dunării. Intre cetăţile din Banat recucerite sunt amintite: Lederata, Zernes şi Arcidava.
Documentul care arată acest fapt important, nu numai pentru trecutul Arcidavei, ci şi al poporului român, este Novella XI a împăratului Justinian, redactată în limba latină... Despre Recidiva din această Nuvelă, Pârvan a arătat ca ea nu-i decât forma coruptă a Arcidavei, castru citat de Ravennat pe drumul de la Lederata spre Tibiscum si Sarmizegetusa.
...Importanţa Recidivei mai reiese si din faptul că, din punct de vedere bisericesc, a trecut sub ierarhia Prima Justiniană, unde şi-a avut reşedinţa arhiepiscopul Iliricului.
în regiunea noastră, până târziu, ritul latin s-a menţinut în întregime şi el n-a fost înlocuit decât atunci când românilor li s-a impus cel slavon. Deci Recidiva a fost un centru bisericesc, poate chiar o episcopie, fiindcă numai aşa se poate înţelege trecerea ei sub ierarhia Arhiepiscopiei Prima Justiniană.
...Populaţia română din aceste locuri, dacă în epoca de migraţiune a popoarelor a fost frustrată de avantajele vechii civilizaţii, în schimb şi-a salvat viaţa spirituală, conservând tradiţiile romane nealterate, legate de cele mai importante acte ale vieţii sale ca: naşterea, căsătoria şi moartea. Acestea sunt valorile cele mai autentice şi de preţ ale poporului român, care s-au menţinut şi în onomastică, ca şi în toponimie, însă cu amestec străin ulterior, fără să fi reuşit totuşi, să le modifice structura lor veche romană." (ibidem, p.46-49)
Toate teritoriile care intrau în componenţa Arhiepiscopiei de Justiniana Prima aveau o populaţie romană sau romanizată. Terminologia creştină de origine latină din limba noastră arată că aproape toate numirile de bază ale credinţei şi unele forme ale cultului creştin sunt create în secolele II-IV. De exemplu cuvântul „biserică" vine din latinescul „basilica", un edificiu care servea la romani ca local de judecată. După anul 313, împăratul Constantin cel Mare a cedat aceste clădiri creştinilor, pentru săvârşirea cultului, păstrându-şi vechea denumire. Trebuie remarcat faptul că toţi aceşti termeni de origine latină sunt complet deosebiţi de cei folosiţi de Biserica Apuseană. Aceasta înseamnă că strămoşii noştri
n-au fost evanghelizări de misionari veniţi din apus. Pe teritoriul ţării noastre au existat creştini din primele trei secole, învăţătura lui Hristos fiind adusă aici prin ucenici ai Sfinţilor Apostoli, prin unii colonişti, soldaţi sau negustori veniţi din diferite părţi ale Imperiului Roman sau prin captivi aduşi de goţi din Asia Mică şi din Peninsula Balcanică. Romanizarea şi creştinarea au fost la noi două procese paralele care s-au încheiat odată, încât se poate spune că poporul român s-a născut creştin. De altfel, poporul român este singurul popor de origine latină la care s-a impus şi s-a păstrat credinţa ortodoxă.
în secolul VII, când a avut loc aşezarea în masă a slavilor în Peninsula Balcanică, procesul de romanizare şi încreştinare era încheiat, fapt ce a permis daco-romanilor (românilor) nu numai să-şi păstreze fiinţa etnică şi credinţa, dar să şi asimileze alte populaţii care s-au aşezat printre ei şi să le încreştineze.
Vărădia, încă din cele mai cărunte timpuri, a fost unul dintre cele mai puternice centre spirituale, datorită străvechii mănăstiri de aici.
Ţinând cont de faptul că întemeietorul vieţii monahale a fost Sf. Antonie cel Mare, prin secolele III-IV, iar mănăstirea de la Vărădia datează tocmai din aceste secole, putem spune că acest locaş sfânt de pe „Chilii" este unul din primele monumente ale creştinătăţii.
Trăim cu speranţa ca acest aşezământ sfânt, încărcat de istorie, să redevină ceea ce a fost odată... plin de măreţie!
„...de altcum chiar şi la Vărădia se află o cavernă, pe coasta de est a Chiliilor, \..în pădurea de sub râpa culmei, din timpul când romanii, colonii lui Traian erau încă unii păgâni, iar alţii creştini, şi aceştia se duceau pe sub ascuns şi-şi plineau cultul religios în ea...\ despre care se spune că ar merge pe sub colină până în partea opusă, ieşind deasupra bisericii neunite, unde într-adevăr există o scufundătură. In vechime s-a putut pătrunde în cavernă pe o adâncime de câţiva metri, unde s-a dat peste o baltă mare cu pereţii afumaţi... In peretele din faţă este săpată, în piatra, o cruce şi la dreapta sunt câteva trepte tăiate în piatră, cari duc într-o galerie de nepătruns. Probabil că grota a avut o ieşire, fiindcă în partea de nord-est a Chiliilor, pe platoul numit „lac", s-a produs la începutul secolului o scufundătură şi-n pereţii groapei s-au văzut rămăşiţele unor traverse de lemn rupte, provenite de la o galerie subterană, care n-afost cercetată..." (ibidem, p.9)
Observată în totalitatea ei, aşezarea dacă de pe culmea Chiliilor... se poate deduce, că sus pe culme, în interiorul cetăţii de pământ, şi-au avut locuinţele curtenii regali şi nobilimea de arme, care au stat în permanenţă lângă el (rege). Locul de deasupra Bisericii Ortodoxe (1754), unde s-a constatat existenţa unui câmp de urme funerare, a putut să fie cimitirul comun al curţii, aşezat lângă locuinţele nobililor, numiţi taraboşti, pe care îi vedem mai târziu pe Columna lui Traian, că au îmbiat cu capul acoperit.
Locul unde au fost dezgropate vetrele de foc, înconjurate cu nuiele, precum şi desimea lor,
arată că acestea au fost în afara păreţilor cetăţii şi că aici n-a putut să vieţuiască decât o populaţie dacă, care s-a ocupat cu agricultura şi păstoritul.
Indigenii de pe coasta de sud a colinei n-au putut să-şi îngroape urnele cu cenuşa morţilor la o distanţă de peste un km. de aşezarea lor, când este şciut că pe atunci ele de regulă s-au aşezat - din consideraţii de credinţă religioasă — lângă vatra casei sau în imediată apropiere a ei, ca sufletele celor morţi să nu fie departe de familie..." ( Gh. Ciorman, „Istoria Vărădiei", Timişoara, 1950, text dactilografiat, p. 13)
„ ...
De la Lederata la Apo fi. sunt XII mile sau 18 Km., în relitate însă nu se poate preciza, întrucât încă nu este localizat Aponte.
De la Apo fi. — Arcidava sunt XII mile sau 18 km., în realitate tot neprecizate. De la Arcidava - - Centum Putea (Surduc) sunt XII mile sau 18 km., deşi în realitate sunt 22 km.
Drumul de la Arcidava a luat-o pe valea Ciornovăţului, pe sub colinele Cacovei, mergând în sus până la Comorăşte şi de acolo, mai departe, spre Surduc, etc.
...După geograful anonim din Rovine, din sec. VII, localitatea este descrisă ca Arcidava, de unde s-a desprins un alt drum, secundar, din şoseaua principală Lederata — Tibiscum, care a luat-o spre Canonia (Vârşeţ) - Potula (Denta) -Bacaucis (Foeni).
Tot la Arcidava s-a îmbinat cu şoseaua principală şi drumul comercial, care s-a difurcat la Pretorium, şi de acolo, prin valea Almăjului, a atins Şasea, unde pe coasta culmei Ţiganul i se mai văd şi acum urmele. De aici a apucat-o apoi spre nord-vest, a luat-o peste Nera şi de la Potoc s-a lăsat spre şes, îndreptându-se către castrul Arcidava. " (ibidem, p.24)
„...după ocupaţia popoarelor migratoare... Dacia, sau cel puţin părţile de la Dunăre, ca Banatul şi Oltenia, din timp în timp, au fost recucerite de împăraţii romani, în special Constantin cel Mare a restaurat vechile frontiere ale Imperiului, introducând în castrele romane
de la Nordul Dunării o puternică viată militară, între acestea desigur c-afost şi Arcidava.
Justinian este ultimul împărat roman de răsărit care a nutrit ideea recuceririi Daciei Traiane. în acest scop a încredinţat pe strategiul Chiloudios din Trăda, care timp de 3 ani a întreprins mai multe expediţii la nordul Dunării. Intre cetăţile din Banat recucerite sunt amintite: Lederata, Zernes şi Arcidava.
Documentul care arată acest fapt important, nu numai pentru trecutul Arcidavei, ci şi al poporului român, este Novella XI a împăratului Justinian, redactată în limba latină... Despre Recidiva din această Nuvelă, Pârvan a arătat ca ea nu-i decât forma coruptă a Arcidavei, castru citat de Ravennat pe drumul de la Lederata spre Tibiscum si Sarmizegetusa.
...Importanţa Recidivei mai reiese si din faptul că, din punct de vedere bisericesc, a trecut sub ierarhia Prima Justiniană, unde şi-a avut reşedinţa arhiepiscopul Iliricului.
în regiunea noastră, până târziu, ritul latin s-a menţinut în întregime şi el n-a fost înlocuit decât atunci când românilor li s-a impus cel slavon. Deci Recidiva a fost un centru bisericesc, poate chiar o episcopie, fiindcă numai aşa se poate înţelege trecerea ei sub ierarhia Arhiepiscopiei Prima Justiniană.
...Populaţia română din aceste locuri, dacă în epoca de migraţiune a popoarelor a fost frustrată de avantajele vechii civilizaţii, în schimb şi-a salvat viaţa spirituală, conservând tradiţiile romane nealterate, legate de cele mai importante acte ale vieţii sale ca: naşterea, căsătoria şi moartea. Acestea sunt valorile cele mai autentice şi de preţ ale poporului român, care s-au menţinut şi în onomastică, ca şi în toponimie, însă cu amestec străin ulterior, fără să fi reuşit totuşi, să le modifice structura lor veche romană." (ibidem, p.46-49)
Toate teritoriile care intrau în componenţa Arhiepiscopiei de Justiniana Prima aveau o populaţie romană sau romanizată. Terminologia creştină de origine latină din limba noastră arată că aproape toate numirile de bază ale credinţei şi unele forme ale cultului creştin sunt create în secolele II-IV. De exemplu cuvântul „biserică" vine din latinescul „basilica", un edificiu care servea la romani ca local de judecată. După anul 313, împăratul Constantin cel Mare a cedat aceste clădiri creştinilor, pentru săvârşirea cultului, păstrându-şi vechea denumire. Trebuie remarcat faptul că toţi aceşti termeni de origine latină sunt complet deosebiţi de cei folosiţi de Biserica Apuseană. Aceasta înseamnă că strămoşii noştri
n-au fost evanghelizări de misionari veniţi din apus. Pe teritoriul ţării noastre au existat creştini din primele trei secole, învăţătura lui Hristos fiind adusă aici prin ucenici ai Sfinţilor Apostoli, prin unii colonişti, soldaţi sau negustori veniţi din diferite părţi ale Imperiului Roman sau prin captivi aduşi de goţi din Asia Mică şi din Peninsula Balcanică. Romanizarea şi creştinarea au fost la noi două procese paralele care s-au încheiat odată, încât se poate spune că poporul român s-a născut creştin. De altfel, poporul român este singurul popor de origine latină la care s-a impus şi s-a păstrat credinţa ortodoxă.
în secolul VII, când a avut loc aşezarea în masă a slavilor în Peninsula Balcanică, procesul de romanizare şi încreştinare era încheiat, fapt ce a permis daco-romanilor (românilor) nu numai să-şi păstreze fiinţa etnică şi credinţa, dar să şi asimileze alte populaţii care s-au aşezat printre ei şi să le încreştineze.
Vărădia, încă din cele mai cărunte timpuri, a fost unul dintre cele mai puternice centre spirituale, datorită străvechii mănăstiri de aici.
Ţinând cont de faptul că întemeietorul vieţii monahale a fost Sf. Antonie cel Mare, prin secolele III-IV, iar mănăstirea de la Vărădia datează tocmai din aceste secole, putem spune că acest locaş sfânt de pe „Chilii" este unul din primele monumente ale creştinătăţii.
Trăim cu speranţa ca acest aşezământ sfânt, încărcat de istorie, să redevină ceea ce a fost odată... plin de măreţie!
„...de altcum chiar şi la Vărădia se află o cavernă, pe coasta de est a Chiliilor, \..în pădurea de sub râpa culmei, din timpul când romanii, colonii lui Traian erau încă unii păgâni, iar alţii creştini, şi aceştia se duceau pe sub ascuns şi-şi plineau cultul religios în ea...\ despre care se spune că ar merge pe sub colină până în partea opusă, ieşind deasupra bisericii neunite, unde într-adevăr există o scufundătură. In vechime s-a putut pătrunde în cavernă pe o adâncime de câţiva metri, unde s-a dat peste o baltă mare cu pereţii afumaţi... In peretele din faţă este săpată, în piatra, o cruce şi la dreapta sunt câteva trepte tăiate în piatră, cari duc într-o galerie de nepătruns. Probabil că grota a avut o ieşire, fiindcă în partea de nord-est a Chiliilor, pe platoul numit „lac", s-a produs la începutul secolului o scufundătură şi-n pereţii groapei s-au văzut rămăşiţele unor traverse de lemn rupte, provenite de la o galerie subterană, care n-afost cercetată..." (ibidem, p.9)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu