ISTORICUL MĂNĂSTIRII DIN VĂRĂDIA

„După tradiţiuni, monumente şi documente istorice", cum spune Nicolae Tincu Velia, în a sa „Istorioară bisericească", la Vărădia a existat o mănăstire, „ unic monument în felul său, din cele mai cărunte timpuri ale vieţii bisericeşti a românilor", datând încă din al treilea sau al patrulea veac, după cum rezultă din tradiţia locală şi „ chiar după cea sârbească, în istoria sârbimei din Vârşeţ": „...pe când romanii, colonii lui Traian erau încă unii păgâni, iar alţii creştini, aceştia se duceau pe sub ascuns şi-si plineau cultul religios în caverna (peştera) din pădurea de sub râpa culmei, (loc numit astăzi „La chilii", denumire dată probabil de călugării din Ţara Românească, unii dintre ei veniţi aici în timpul dominaţiei otomane) ...Din caverna aceasta, după ce toţi romanii s-au încrestinat, s-a născut mănăstirea."
Cu alte cuvinte, pe această colină a Chilii-loT, unde s-a ridicat mănăstirea, timp de aproape două mii de ani s-au oficiat slujbe creştineşti şi s-au cântat cântări religioase, care-şi
au originea în străvechile imnuri cântate de creştinii din primele veacuri ale creştinismului.
în „ Conscripţia poporului de legea ortodoxă răsăriteană neunită din eparhia Vărşeţului pe anul 1797", la rubrica observaţiilor, se spune: „Pe teritoriul Vărădiei, lângă râul numit Caras, pe colina căreia i se zice vechea colină a chiliilor, se găseşte o mică biserică cioplită în piatră... care, după spusele tuturor, în vremurile vechi se crede a fi fost mănăstire, în care biserică cu binecuvântarea şi permisiunea Domnilor Domni arhierei anteriori, când şi când se săvârşeşte slujba dumnezeiască ".
Mănăstirea a avut un rol important din punct de vedere bisericesc, încă din primele secole creştine. Se pare că aici, pe Chilii, şi-a avut reşedinţa un horepiscop, trimis de arhiepiscopul de Justiniana Prima. „Recidiva a fost un centru bisericesc, poate chiar o episcopie, fiindcă numai aşa se poate înţelege trecerea ei sub ierarhia Arhiepiscopiei Prima Justiniana. " (Gh. Ciorman, „Istoria Vărădiei", 1950, p.48)
Că mănăstirea de la Vărădia a rămas şi pe mai departe un fel de centru în această zonă, faţă de celelalte mănăstiri, reiese dintr-un document din 1690. Alarmată de propaganda catolică printre românii din aceste ţinuturi, Episcopia din Caransebeş trimite pe egumenul de la mănăstirea
din Vărădia să facă cercetări la faţa locului şi să-i comunice rezultatul. La 22 februarie 1690, stareţul mănăstirii de pe Chilii îi răspunde în scris episcopului Caransebeşului: „Io igumina lacov alu mănăstirea Vărădia cu popa lanoş ot Vărădia ...am constatat că igumanul şi 3 călugări din Mănăstirea Oraviţei au fost convertiţi de barăci la credinţa papistagă şi au făcut unială cu biserica papistiaşă. ...au mai convertit pe popa Ilie din Ciclova, pe David din Oraviţa, popa Axentie din Răcăşdia şi popa Ucu din Broşteni".
^
Intr-un act din anul 1699, scris de Damaschin Udrea, ,, dascălul mare de şcoală gramaticească din Caransebeş ", către Episcopul Gherasie al Caransebeşului, intitulat ,, Arătare despre Sfintele Mănăstiri a lui Metropolia Temişvari ale Ţării Banatului", se spune: „La ani 1381, călugărul Nifon de la Mănăstirea Sf. Ştefan din Odrin (Adrianopol), au venit şi s-au aşezat pre Valea Carasului şi cu cheltuiala chinezilor (cnejilor) de aici au zidit mănăstirea la Vărădia, care se mai ţine şi astăzi numă cu igumina Grigorie şi doi călugări. Banii au căpătat de la toţi chinezii (cnejii) dă pră Valea Carasului şi tata meu Alexa au dat jumătate din pământu moşesc la astă sfântă mănăstire la anii 1641". (Document existent în „Colecţia
Szabados" din Budapesta, iar o copie a avut şi Prof. Ion Stoia-Udrea t din Greoni)
Despre forma arhitecturală din acea perioadă, aflăm doar că a fost asemănătoare cu aceea a bisericilor din Semlacul Mare, Semlacul Mic şi Biserica Mică din Lugoj.
Din cele spuse mai înainte rezultă că pe ruinele vechii aşezări monahale, care probabil a fost distrusă de vicisitudinile istoriei, prin secolul XIV mănăstirea a fost reconstruită cu ajutorul cnejilor de pe Valea Carasului. Ea s-a putut menţine tot datorită donaţiilor pioase ale acestor cneji din regiune, în acest sens e amintit Alexa Udrea din Greoni, care fiind atacat în plină sărbătoare a „sântului", (nu se ştie exact despre ce sărbătoare e vorba), de un grup de 29 de turci, ce i-au răpit câteva nurori şi nepoţi, a sărit cu toţi fiii şi servitorii casei asupra otomanilor, ucigându-i pe toţi. Drept recunoştinţă faţă de Dumnezeu, Care 1-a ajutat să respingă odiosul atac şi să-şi scape familia din mâinile păgânilor, la 15 august 1641 donează jumătate din moşia sa mănăstirii din Vărădia. în actul de donaţie se spune: „Alexa Udrea, chinez (cneaz) mare de viaţă a Iu Pătrovăţ, Greoni, Bucoşniţa (Cacova), Bodiviţa şi Ticvan mic... face donaţie jumătate din sesia moşească, mănăstirii din Vărădia şi anume partea de sus a luncii de la Lac până la Ostrovu mic şi până la marginea Zbăgului." Documentul - semnat de igumina Vlada al mănăstirii, (după nume un slav), Lae Bălica şi Teodor Gherga - şi aflat în Arhiva Mitropoliei de la Karloviţ, a fost copiat de I. Stoia-Udrea.
Această „extraordinară şi minunată" tradiţie despre acest „monument" al Bisericii noastre, rămasă de la „protopopa Şutu", (Vărădia, din punct de vedere al ierarhiei bisericeşti, fiind protopopiat înainte de decizia sinodală de la Karloviţ din 1778), arată că mănăstirea a fost „înzestrată cu domenii şi moşie", dar „prin turcii lui Selim-Amurat-Osman, devastându-se, s-a părăsit şi surpat...şi a zăcut sub ruinele sale după aceea 200 de ani, până la eliberarea Banatului de sub turci. Episcopul de atunci al Caransebeşului si Vârşeţului, Spiridon Ştibiţa, auzind aceasta de la preoţii şi bătrânii satului, a dispus dezgroparea mănăstirii, ce însă pentru nescari împedecăminte nu s-a putut face". Din „memoriile" lui Petru Şutu aflăm că dezgroparea mănăstirii de la „Chilii" s-a încercat din nou, „pentru ca poporul să aibă unde să se roage si să meargă în pelerinaj", dar din cauza răzmeriţei din 1738 nu s-a putut realiza până în anul 1754, sub episcopul loan Georgevici. în incinta ei s-au găsit atunci mai multe monede de argint de pe vremea împăraţilor Adrian, Decius şi Claudiu II.
„...cu ocazia lărgirii locului pentru muieri, spărgând oamenii piatră, (mănăstirea apare de la această dată ca fiind construită din piatră), au aflat mai multe monezi de argint cu inscripţia împăraţilor: Adrian (anul 117), Deciu (anul 250) şi Claudiu (anul 288)." Descoperirea acestor monede ne arată, fără îndoială, că populaţia romană a Daciei a utilizat acest loc de rugăciune.
După ce lucrările de restaurare au fost terminate, mănăstirea a fost sfinţită în anul 1773 chiar de către protopopul vărădian Petru Şutu, „asistat" de un sobor de preoţi locali: lancu Şutu Gruici, Marcu lorgovici Brancovan (Brâncoveanu)-descendent din marea familie a Brâncovenilor- şi Ion Muncico-Constantinovici, dându-i-se hramul „Adormirea Născătoarei de Dumnezeu".
Cu ocazia sfinţirii s-a fixat o lespede de piatră cu următoarea inscripţie în chirilice: „Hramul Adormirea Precesti. S-au aflat această biserică anul 1754. S-au sfinţit anul 1773."
Odată cu alte lucrări de restaurare a mănăstirii, s-a fixat o altă inscripţie pe peretele din dreapta, de la intrare, cu ocazia sfinţirii ei din anul 1796, de către Episcopul Caransebeşului şi Vârşeţului, losif loanovici Şakabent (1786-1805), protopop al Vărădiei fiind Petru Lupulovici (Lupu). La începutul anului 1800, episcopul Şakabent a trimis la mănăstire un călugăr, „care a trăit mai mult din îndurarea creştinilor, după ce din toate avutele mai înainte moşie, mănăstirea aceasta numai 45 jugăre de pământ a recăpătat, deşi numai la Cârnecea a avut 60 jug. pădure". (Gh. Ciorman, „Istoria Vărădiei") Insă, după moartea călugărului, care a fost îngropat în acest loc, la mănăstire nu s-au mai ţinut slujbe religioase în mod regulat, reparându-i-se totuşi capela între anii 1836-1839, iar la 15 august 1863 sfinţindu-se încă odată, conform însemnărilor învăţătorului local din acele timpuri, loann Vucika.
In această istorie zbuciumată a mănăstirii de la Vărădia mai trebuie menţionate câteva aspecte. în timp, se pare că pe teritoriul mănăstirii au mai existat cetatea feudală Ersomlia şi apoi încă una sub ocupaţia otomană, care au căutat să înlăture credinţa noastră străbună. Dintr-un document din 1553, păstrat la mănăstirea din Srediştea Mică, aflăm despre suferinţele îndurate de creştini din partea otomanilor: „...că prin călugări la Vărădia i-or rupt de codzile cailor pră toţi ...ş-or dărâmat mănăstiri, nici ziduri n-or mai rămas". în altă ordine de idei, I.D. Suciu, bazându-se pe un document din Arhivele Judeţului Timiş, ne spune că la „la 17 iunie 1775, Consiliul aulic de
război anunţa Comandamentul general militar bănăţean, că lucrările comisiei mixte însărcinate cu controlul mănăstirilor ortodoxe să stabilească averile şi venitele mănăstirilor pentru ca, în urma constatărilor, să propună ce mănăstiri urmau să fie desfiinţate", într-adevăr, în anul următor, apare hotărârea de desfiinţare a unor mănăstiri cu venituri mici, dar cu mare importanţă artistică şi culturală pentru poporul român, între cele desfiinţate din Banat se numărau mănăstirile de la Srediştea, Partoş, Ciclova, Săraca şi Vărădia, ultimile două ajungând mai târziu mausolee ale unor mari proprietari sârbi locali. Toate aceste mănăstiri „fiind româneşti şi devenind în mâini vitrege s-au dus în stare de a atrage de moarte ", împăratul losif al II-lea al Austriei, încuviinţând acest lucru din 1774. Mai mult, uniţii au căutat în 1865 să acapareze mănăstirea de la „Chilii" şi să o transforme în biserică de-a lor, dar vlădica sârb nu a fost de acord (mănăstirea aparţinând în acea perioadă de Episcopia de Vârşeţ); baronul Teodor Baici, care şi-a avut castelul la Vărădia, a devenit stăpân pe mănăstire, construindu-şi în 1872, cu zidari italieni, un somptuos cavou familial, în care au fost înmormântaţi membri familiei sale.în 1949, Chiliile au trecut în proprietatea Primăriei din Vărădia, care a lăsat capela să se ruineze, (perioada comunistă îşi spunea cuvântul) Mai târziu, mâini infame au devastat capela şi au profanat toţi morţii familiei Baici îngropaţi aici, iar apoi, un locotenent major de frontieră, fiul unui căldărar, a furat tabla de aramă de pe cupolă şi, deşi a fost prins, tabla a fost confiscată, iar lui i s-a dat drumul. Din păcate, se pare că şi în zilele noastre se continuă această înstrăinare a proprietăţilor mănăstirii.
Prin urmare, atât existenţa incontestabilă a „ cives "-urilor Litterata şi Recidiva (Vărădia), atestate documentar ca fiind sub jurisdicţia Arhiepiscopiei Justiniana Prima, cât şi tradiţia străveche despre existenţa unei mănăstiri la Vărădia, „ din cele mai cărunte timpuri", arată în mod cert existenţa unui aşezământ de credinţă creştină ortodoxă la Vărădia, mărturie pe de o parte a continuităţii vieţii creştine în Dacia şi a ideii latine, iar pe de altă parte primordialitatea românilor pe aceste meleaguri, faţă de alte neamuri, venite sau aduse mai târziu cu scopuri politice de către austro-ungari, care au făcut să dispară atâtea documente privind mănăstirile din Banat. Ceea ce nu s-a putut distruge însă niciodată a fost tradiţia vie a acestor mănăstiri, care a dăinuit până în zilele noastre.